Menu
Iren se simțea complet revoltată. Cum să vrei să scoți afară din casă o bătrână fără apărare? Doamna Toth nu merita așa ceva. Iren o știa bine pe femeie. O minte sclipitoare. Și ei îi recondționase mobila din bucătărie. Cum s-o interneze atâta timp cât se ținea pe picioare? Se gândi cu groază că și ea fusese convinsă de unii de la o agenție să-și vândă apartamentul. Dar dacă peste câțiva ani i s-ar fi întâmplat și ei o nenorocire și-ar fi rămas într-un scaun cu rotile sau Dumnezeu știe? Dacă s-ar fi dus și la Agnes să le semneze ceva? În momentul în care mintea îi fugi la nepoată, Iren fu cuprinsă de un sentiment puternic de vină. Fata avea toate motivele să se simtă frustrată. Nu-i spusese multe. Și mama ei Flóra fusese internată. Dar cum să afle fata așa ceva?
Domnul Toth! Uitase de domnul Toth.
Domnule Toth… Știu că ar trebui să vorbesc acum cu altcineva…, spuse Iren uitându-se în sus, înspre ceruri. Dar mi-e rușine. Mi-e rușine că-s o păcătoasă.
Dac-ar fi fost un om bun, Iren n-ar fi făcut tot ce făcuse. Dar ea nu fusese în stare să se uite în oglindă și să-și zică: Ai greșit, Iren. Trebuia s-o lași să fie ca ea, s-o lași în pace. Ani de zile se gândise cum să-i zică lui Agnes. Și ce să-i zică, mai ales? Vezi că eu am internat-o pe Flóra? Cum ar fi putut ea să înțeleagă? Nu fusese acolo să vadă cât de urât făcuse mama ei când o prinsese poliția. Știu, domnule Toth, că asta nu scuză nimic. Mi-ați fi zis că o soră am. Dar m-am speriat. M-am speriat de ea. Îmi scria scrisori din secție de la Văcărescu, să vin s-o iau… sau să vin măcar cu fetița, s-o mai vadă… și eu i-am ascultat pe doctori.
Iren scoase o hârtie din buzunar și o citi cu voce tare. Un doctor o informa că pacienta Farago Flóra nu făcea progrese îmbucurătoare. Personalul descoperise că trimitea scrisori pe ascuns, că tot încerca să dea telefoane și cerea să fie lăsată acasă să-și vadă copilul. Deși susține că se simte mai bine și că are claritate, vă putem spune că de cele mai multe ori refuză să–și ia tratamentul și episoadele schizoide cresc în intensitate, continua scrisoarea.
Iren se opri pentru un moment, ținându-și cu greu plânsul. Voiam să-i dau asta. Acum mulți ani.
Nu putea. Așa ceva nu se iartă niciodată. Nici Domnul nu știu dacă–ți iartă așa ceva. Dar ea și Agnes erau bieți oameni. Ar fi pierdut-o. Și pentru ce? Pentru amărâtele astea de două-trei zile cât stătea aici? Și dacă Agnes ar fi plecat și și-ar văzut de viață, timpul ar fi trecut. Ar fi uitat. S-ar fi împăcat până la urmă. Ar fi rămas așa. Și de ce să nu rămână așa? O viață întreagă eu am fost acolo. Eu am fost mama ei. Eu am avut grijă de ea. Eu n-am plecat. Și ce era să fac? S-o aduc acasă pe maică-sa s-o strângă de gât într-o zi? Niciodată nu-și lua tratamentul când trebuia. Și asta când mai avea o șansă să fie bine. Ce, eu n-am încercat? Mai mult decât a încercat oricine pe lumea asta? Dar cu cine să te-nțelegi? Cât poți să încerci? Câte vieți să trăiești ca să fii peste tot pentru Flóra? E ăsta un păcat? Că n-am putut? Ea s-a gândit la mine vreo secundă?
Îmi pare rău Flóra. Trebuie să trecem mai departe. Și ea, și eu. Tu trebuie să te duci. Să pleci. În sfârșit. Asta ai vrut mereu, nu? Să fii liberă.
Iren scoase cheița pe care numai ea o avea și deschise ușița albă. În spatele ușiței era o urnă, pe care Iren o luă în brațe. Toată viața am stat în umbra ta, zise ea în drumul către curtea bisericii. Totul pentru Flóra. Tot timpul te-am cărat în spate. Frumoasa de Flóra. Campioana de Flóra. Eroina de Flóra. Iubita de Flóra. Sexoasa de Flóra. Artista de Flóra. Deșteapta de Flóra. Speciala de Flóra. Nebuna de Flóra. Și Iren? De ce să n-am dreptul să trăiesc? Eu. Pentru mine. Nu, Flóra. Fir-ai a dracului să fii cu toate petrecerile tale. Tu te-ai petrecut și eu m-am trecut. Nu merge așa! Asta e ultima dată când te mai car. Ultima dată. Eu mi-am plătit datoria. A venit vremea și pentru Iren.
În timp ce se îndrepta în viteză înspre ieșirea din Centru, Zoli o strigă din urmă. Fii atentă. Mi-a revenit mâna. Pictez iar. N-am timp acum Zoli, zise ea în treacăt. Pictorul îi spuse că arăta bine azi. Nu vrei să-ți fac portretul? Găsești tu altele mai frumoase, îl ușui Iren. Eu nu caut frumusețea, caut viața. Îți dai seama că pe tine nu te-am pictat niciodată?, spuse Zoli melancolic. Pentru că tu nu m-ai văzut niciodată, i-o tăie Iren.
Acum te văd. Și ești interesantă. Ba chiar frumoasă-n felu tău, adăugă pricăjitul. Mersi pentru chirie. O să mă revanșez. Și-am niște vești foarte bune oricum. Flóra e aici. Sunt mai aproape de ea ca niciodată s-o găsesc. Am auzit că a venit și Agnes. Trebuie să-i zic și ei să se bucure.
Iren, cu urna în brațe, se uita la el ca la un extraterestru. Bine, Zoli. Cum zici tu. Dar și desenezi, da? Că fără 10 bucăți nu mai prinzi ziua de luni! Și nu vreau obscenități! Noaptea asta le termin pe toate. E marea mea întoarcere! O să scrie-n cărți, strigă Zoli după ea.
Dar Iren era deja departe.
Săracul nebun, încă mai spera. Dar sunt unele lucruri care e mai bine să rămână îngropate. Sau, în cazul ăsta, să curgă pe apă. Două maluri, două linii paralele. La ce bun ar fi fost să recunoască totul acum? Cu ce l-ar mai fi ajutat pe Zoli să știe? N-ar fi fost mai bine să spere pentru totdeauna că Flora trăiește? Și la fel și Agnes? Un singur mal, o singură decizie posibilă.
Îmi pare rău Flóra. E timpul să te duci, spuse Iren uitându-se la apă.
Dar tocmai când deschidea urna ca să răspândească cenușa, Iren îi văzu pe Agnes și Zoli pe mal. Îmbătrâniți. Căutând încă. Sperând încă. Orbecăind prin viețile lor. Cu Flóra dansând lângă ei. Mereu acolo. Fără să vrea, privi și malul celălalt. Malul pe care erau Agnes și Zoli care știau ce se întâmplase. Malul pe care Iren le destăinuia totul. Malul pe care în sfârșit Flóra putea să se odihnească în pace, întinsă în iarbă. Chiar acolo, unde se jucau amândouă când erau mici. Când ai lor încă mai trăiau. Când încă era bine.
Iren închise urna. O sărută și o strânse tare la piept, plângând. Ai câștigat, Agnes. Ai câștigat.
Cu pași mărunți o luă înapoi înspre biserică.
Vedea deja cum o să se întâmple totul. Întâi confesiunea. Apoi plecarea lui Agnes, definitivă. Apoi zvonul care se va fi răspândit imediat. Pastorul chemând-o în birou și informând-o, cu gravitate, că o eliberează din funcție. Ea punându-i cheile pe masă. Apoi ultima zi în apartament. Prima zi singură la țară. Și apoi ani și ani și ani de singurătate.
Cu toate astea, Iren se simțea mult mai liniștită. Odată asumate, greșelile încep să se estompeze. Așa zicea și domnul Toth. Și-n cazul acesta, omul chiar trebuia ascultat cu sfințenie.
Toată lumea se strânsese în curte. Iren era gata să-și întâmpine soarta. O văzu pe Agnes așteptând-o lângă intrare.
Haideți înăuntru, vă rog frumos. Și tu Agnes. Vin, tuși, răspunse fata straniu.
Iren war empört. Wie konnte man eine wehrlose alte Dame aus dem Haus hinauswerfen wollen? Frau Toth hatte so etwas nicht verdient. Iren kannte die Frau gut. Ein sehr heller Kopf. Sie hatte Irens alte Küchenmöbel aufgearbeitet. Warum sollte sie in ein Heim eingewiesen werden, solange sie allein zurecht kam? Sie erinnerte sich mit Entsetzen, wie auch sie von einer Immobilienagentur überredet worden war, ihre Wohnung zu verkaufen. Aber was wäre passiert, wäre ihr Jahre später ein Unglück widerfahren, das sie an den Rollstuhl gefesselt hätte? Was, wenn Agnes darum gebeten worden wäre, ein entsprechendes Papier zu unterzeichnen? Iren überkam starke Schuldgefühle. Agnes hatte jeden Grund, frustriert zu sein. Sie hatte ihr vieles nicht erzählt. Ihre Mutter, Flóra, war in eine Nervenklinik eingewiesen worden. Aber woher sollte Agnes das erfahren?
Herr Toth! Sie hatte Herrn Toth vergessen.
Herr Toth… Ich weiß, dass ich jetzt mit jemand anderem sprechen sollte…, sagte Iren und schaute zum Himmel hinauf. Aber ich schäme mich. Ich schäme mich, weil ich eine Sünderin bin.
Wenn sie ein guter Mensch gewesen wäre, hätte sie das nicht getan, was sie getan hatte. Aber sie war nicht imstande gewesen, in den Spiegel zu blicken und zu sich selbst zu sagen: Du hast falsch gehandelt, Irén. Du hättest sie lassen sollen, wie sie war, hättest sie in Ruhe lassen sollen. Jahrelang hatte sie darüber nachgedacht, wie sie Agnes das alles sagen sollte. Und vor allem, was sie ihr sagen sollte. Hör mal, ich habe Flóra in eine Nervenklinik einweisen lassen? Was hätte sie verstanden? Sie hatte nicht gesehen, wie sich ihre Mutter aufgeführt hatte, als die Polizei sie gestellt hatte. Ich weiß, Herr Toth, das entschuldigt nichts. Sie hätten mir gesagt, dass ich nur eine Schwester habe. Aber ich war erschrocken. Ich hatte Angst vor ihr. Sie schrieb mir Briefe aus der Klinik in der Văcărescu-Straße, dass ich sie herausholen solle… oder zumindest mit Agnes kommen sollte, um sie zu sehen … Aber ich habe den Rat der Ärzte befolgt.
Irene nahm ein Stück Papier aus ihrer Tasche und las es laut vor. Ein Arzt informierte sie, dass die Patientin Farago Flóra keine guten Fortschritte machte. Das Personal hatte entdeckt, dass sie heimlich Briefe verschickte, dass sie ständig versuchte Anrufe zu tätigen, dass sie verlangte entlassen zu werden, damit sie ihr Kind sehen könne. Obwohl sie behauptet, dass sie sich besser fühle, können wir Ihnen sagen, dass sie sich meistens weigert, die Medikamente zu nehmen und dass die schizoiden Episoden an Intensität zunehmen, hieß es im Brief weiter.
Iren hielt einen Moment inne und konnte ihre Tränen kaum zurückhalten. Ich wollte Agnes den Brief bereits vor Jahren geben.
So etwas kann nicht vergeben werden. Ich weiß nicht einmal, ob Gott einem so was verzeiht. Aber sie und Agnes waren Menschen. Sie hätte Agnes verloren. Und wofür? Sie war ja nur für drei Tage hier. Und weiter? Wenn Agnes fortgegegangen und ihr Leben weitergeführt hätte, wären Jahre vergangen. Sie hätte vergessen. Mein ganzes Leben war ich da. Ich war ihre Mutter! Ich habe mich um sie gekümmert. Ich bin nicht weggegangen. Was hätte ich tun sollen? Hätte ich sie nach Hause bringen sollen, damit Flora möglicherweise eines Tages ihre eigene Tochter erwürgt? Sie nahm ihre Medikamente nie ein. Und das als es noch eine Chance gab, dass sie wieder gesund würde. Habe ich etwa nicht alles versucht? Mehr als irgendjemand sonst auf dieser Welt? Wie lange kann man es versuchen? Wie viele Leben kann jemand leben, um immer für Flóra da zu sein? Ist das eine Sünde, dass ich es nicht konnte? Hat sie eine Sekunde lang an mich gedacht?
Tut mir leid, Flóra. Wir müssen weitergehen. Sowohl du, als auch ich. Du musst gehen. Weggehen. Für immer. Das wolltest du doch schon immer, oder? Frei sein.
Irene nahm den Schlüssel, den nur sie besaß, und öffnete die weiße Tür. Hinter der Tür war eine Urne. Iren nahm sie. Mein ganzes Leben lang stand ich in deinem Schatten, sagte sie auf dem Weg zum Kirchhof. Alles für Flóra. Ich habe dich immer auf Händen getragen. Die schöne Flóra. Die Meisterin Flóra. Die Heldin Flóra. Die geliebte Flóra. Die sexy Flóra. Die Künstlerin Flóra. Die gescheite Flóra. Die spezielle Flóra. Die verrückte Flóra. Und Iren? Warum sollte ich nicht das Recht haben zu leben? Ich. Für mich. Nein, Flóra. Verdammt, diese ganzen Partys. Du hast gefeiert, während meine Zeit aufgebraucht war. So funktioniert das nicht! Das ist das letzte Mal, dass ich dich ertrage. Das letzte Mal. Ich habe meine Schulden bezahlt. Die Zeit ist nun auch für Irén reif.
Als sie zum Ausgang des Zentrums eilte, rief Zoli ihr hinterher. Pass auf. Meine Malkunst ist plötzlich wieder da. Ich male! Ich habe jetzt keine Zeit, Zoli, sagte sie im Gehen. Der Maler sagte ihr, dass sie heute gut aussehe. Willst du nicht, dass ich dein Porträt male? Du wirst Schönere finden, wollte Iren entgegnen. Ich suche nicht die Schönheit, ich suche das Leben. Weißt du, dass ich dich nie gemalt habe? sagte Zoli melancholisch. Weil du mich nie gesehen hast, unterbrach Iren ihn schroff.
Jetzt sehe ich dich. Du bist interessant. Sogar schön auf deine Art, ergänzte er. Danke für die Miete. Ich mache es wieder gut. Ich habe ohnehin sehr gute Neuigkeiten. Flóra ist hier. Ich bin näher als je zuvor daran, sie zu finden. Ich hörte, Agnes sei gekommen. Ich muss es auch ihr sagen, damit auch sie sich freuen kann.
Iren, die die Urne trug, sah ihn wie einen Außerirdischen an. Gut, Zoli. Aber du malst auch, ja? Schaffst du nicht 10 Stück, erlebst du den Montag nicht mehr hier! Auch will ich keine Obszönitäten! Heute Abend schaffe ich das alles. Das ist meine große Kehrtwende! Darüber wird in den Büchern zu lesen sein, rief Zoli ihr nach.
Aber Iren war schon weit weg.
Der arme Narr, er hoffte immer noch. Aber es gibt Dinge, die lieber vergessen und begraben bleiben. Oder, in diesem Fall, die lieber durch die Luft schweben sollten. Zwei Ufer, zwei parallele Linien. Was hätte es gebracht, jetzt alles zuzugeben? Hätte es Zoli geholfen, die Wahrheit zu wissen? Wäre es nicht besser gewesen, dass er hoffte, Flora lebe? Und Agnes ebenfalls? Ein einziges Ufer, eine einzig mögliche Entscheidung.
Tut mir leid, Flóra. Es ist an der Zeit, dass du gehst, sagte Iren und schaute ins Wasser.
Als sie die Urne öffnete, um die Asche auszuschütten, sah sie Agnes und Zoli am Ufer. Um vieles älter und noch immer auf der Suche. Immer noch hoffend. Sie tappten wie Blinde durchs Leben. Flóra tanzte neben ihnen. Ohne zu wollen, blickte sie auf das andere Ufer. Auf das Ufer, an dem sich eine Agnes und ein Zoli befanden, die wussten, was geschehen war. Es war das Ufer, an dem Iren ihnen alles offenbarte. Das Ufer, an dem Flóra endlich in Frieden ruhen konnte. Dort, wo beide gespielt hatten, als sie klein waren. Als ihre Eltern noch lebten. Als die Welt noch heil war.
Iren schloss die Urne. Sie küsste sie und drückte sie, weinend, fest an sich. Du hast gesiegt, Ágnes. Du hast gesiegt.
Mit kleinen Schritten kehrte sie zur Kirche zurück.
Sie sah voraus, was geschehen würde. Zuerst kam das Geständnis. Dann Agnes’ endgültige Abreise. Es folgte das Gerücht, das sich sofort verbreiten würde. Der Pastor würde sie ins Büro rufen und sie mit großem Ernst darüber in Kenntnis, dass er sie von ihren Pflichten entbinde. Sie würde ihre Schlüssel auf den Tisch legen. Dann der letzte Tag in der Wohnung. Der erste Tag allein auf dem Land. Und dann viele, viele Jahre der Einsamkeit.
Trotzdem fühlte Iren sich besser. Die Fehler beginnen zu verblassen, wenn man sie als solche akzeptiert. Das sagte auch Herr Toth. Und in diesem Fall hatte er wirklich recht.
Alle hatten sich im Hof versammelt. Iren war bereit, sich ihrem Schicksal zu stellen. Sie sah Agnes in der Nähe des Eingangs auf sie warten. Bitte kommt rein. Du auch, Ágnes. Ich komme, Tantchen, antwortete Agnes.
Water and Ash
Iren felt completely outraged. How would you want to throw a defenseless old woman out of the house? Mrs. Toth didn’t deserve this. Iren knew the woman well. A brilliant mind. She had also refurbished her kitchen furniture. Why would they take her to a center as long as she was on her feet? She thought with horror that she too had been persuaded by some from an agency to sell her apartment. But if in a few years a misfortune had happened to her, would she have remained in a wheelchair or God knows? What if she had also gone to Agnes to sign something for them? As her mind wandered to her niece, Iren was overcome with a strong sense of guilt. The girl had every reason to be frustrated. She hadn’t told her much. Her mother Flóra had been also commited. But how could her niece find out such a thing?
Mr. Toth! She had forgotten about Mr. Toth.
Mr. Toth… I know I should be talking to someone else now…, Iren said looking up towards the sky. But I’m ashamed. I’m a sinner.
Had she been a good person, Iren would not have done what she had done. But she hadn’t been able to look herself in the mirror and say: You were wrong, Iren. You had to let her be herself, leave her alone. For years she had thought about how to tell Agnes. And what to say to her: You see, I got Flóra commited? How could she understand? She hadn’t been there to see how badly her mother had gotten when the police caught her. I know, Mr. Toth, that doesn’t excuse anything. You would have told me I had one sister. But I was scared. I was scared of her. She wrote me letters from the Văcărescu ward, to come and get her… or at least to come with the little girl, to see her again… and I listened to the doctors.
Iren took a paper out of her pocket and read it out loud. A doctor informed her that patient Farago Flóra was not making gratifying progress. The staff had discovered that she was secretly sending letters, kept trying to make phone calls and demanded to be left at home to see her child. Although she claims to be feeling better and has clarity, we can tell you that most of the time she refuses to take her treatment and her schizoid episodes increase in intensity, the letter continued.
Iren stopped for a moment, struggling to hold back her sobs. I wanted to give her this. Many years ago.
But she couldn’t. It’s unforgivable. Not even God can forgive for such a thing. She would have lost Agnes. And what for? The two or three days her niece was here? And if Agnes then left and lived her life, time would have passed. She would have forgotten. She would made her own peace eventually. It would have stayed that way. And why not stay that way? I’ve been there all my life. I was her mother. I took care of her. I didn’t leave. And what was I to do? Bring her mother home to strangle her one day? She never took her medication.
I’m sorry Flora. We have to move on. She, and me as well. You have to go. To leave. Finally. That’s what you always wanted, right? To be free.
Iren took out the key that only she had and opened the white door. Behind the door was an urn, which Iren took in her arms. I’ve been under your shadow all my life, she said on the way to the churchyard. Everything for Flora. The whole time I carried you on my back. Beautiful Flora. Flóra the Champion. Flóra the heroine. Beloved Flóra. Sexy Flóra. Artist Flóra. Clever Flóra. Special Flóra. Crazy Flóra. And Iren? Why should I not have the right to live? I. For myself. No, Flóra. To hell with all your parties. You had a good time and my time has passed. It does not work that way! This is the last time I carry you. The last time. I paid my debt. The time has come for Iren as well.
As she sped toward the exit of the Center, Zoli called after her. I’m painting again. I don’t have time now Zoli, she said in passing. The painter told him that she looked good that day. Don’t you want me to take your portrait? You’ll find more beautiful women, Iren expedited him. I’m not looking for beauty, I’m looking for life. Do you realize that I have never painted you? Zoli said wistfully. Because you’ve never seen me, Iren interrupted.
I see you now. And you are interesting. Even beautiful in your own way, the man added. Thanks for the paying mu rent. I’ll make it up to you. And I have some very good news anyway. Flora is here, in town. I am closer to her than ever. I heard that Agnes came too. I have to tell her the good news. She’ll be really happy.
Iren, urn in her arms, looked at him like he was an alien. Okay, Zoli. Whatever. But you have to paint, OK? Without at least 10 paintings in the exhibition, Monday you’re out of here! And no obscenities! I’ll finish them all tonight. This is my big comeback! Books are going to be written about this, Zoli yelled after her.
But Iren was already far away.
The poor fool was still hoping. But there are things better left buried. Or, in this case, floating down the water.
Two banks, two parallel lines. What good would it do to confess now? What else would it have helped Zoli to know? Would it not have been better for him to hope forever that Flora was alive? And the same for Agnes? One bank, one possible decision.
I’m sorry Flora. It’s time for you to go, Iren said looking at the water.
But just as she was opening the urn to spread the ashes, Iren saw Agnes and Zoli on the shore. Older. Still looking. Still hoping. Crawling through their lives. With Flóra dancing beside them. Always there.
Involuntarily, she also looked at the other side. The shore with Agnes and Zoli who knew the truth. The shore where Iren revealed everything. The bank where Flóra could finally rest in peace, lying in the grass. Right there, where they both played when they were little. When their parents were still alive. When all was still good.
Iren closed the urn. She kissed it and hugged it tightly to her chest, crying. You win, Agnes. You win.
She took to the Church.
She could already see how everything was going to unfold. The confession first. Then Agnes’s departure. Forever. Then the rumor immediately spreading around town. Madam Priest calling her into her office. Gravely informing Iren she was relieved of her position. Iren putting the keys on the table. Then the last day in the apartment. First day alone in the countryside. And then years and years and years of loneliness.
However, Iren felt much calmer. Once accepted, mistakes begin to fade. That’s what Mr. Toth used to say. And in this case he was absolutely right.
Everyone had gathered in the yard. Iren was ready to meet her fate. She saw Agnes waiting for her by the entrance.
Come in, please. You too, Agnes. I’m coming, auntie, the girl answered peculiarly.