Menu
Invitații aveau să sosească în mai puțin de-o oră și ea nu se simțea deloc pregătita .Colac peste pupăză, tocmai azi se pomenise și Agnes să vină cu toată povestea asta absurdă cu Zoli, marele ucigaș al Flórei, în loc să se gândească la nunta cu băiatul ăla, care i-ar fi oferit o situație, un loc în lumea bună. Nici nu-i mai zisese că le găsise un loc perfect pentru nuntă, mai încolo, la Pădurea Verde, vorbise chiar și de rezervarea pentru la anul. Plecarea Flórei o afectase mult pe fată și Iren se temea să nu îi facă și mai mult rău. Visele aiurea și căutarea asta prostească riscau să-i distrugă viața. Și acum trag ponoasele după toate tâmpeniile tale, Flóro?, se gândi fără să vrea Iren.
Iren se decise să meargă în Sala de Ședințe unde își amintea vag că ar fi fost o fotografie cu ea și domnul Toth, de prin anii 90. Acolo, Iren avu surpriza să descopere un mic atelier improvizat. Sala era împânzită cu schițe și lucrări înfățișând-o pe sora ei. Doamne ferește, Floro! Tu o să-l omori pe ăsta, spuse Iren făcându-și o cruce cât de toate zilele.
Nefericitul de Zoli tot pe Flóra se blocase, ca un disc defect, când de fapt trebuia să deschidă o expoziție cu lucrări noi. O fi avut Zoli multe păcate, dar Flóra îl adusese în halul ăsta. Iren îl iubise la un moment dat și nu puteai spune că n-avea talent. Un singur talent. S-o picteze pe soră-sa nud. Cât o răniseră amândoi în ziua când i-a găsit întinși goi lângă șevalet. Chiar în sufrageria ei. Dar ce era să facă? Îi iubea pe-amândoi. S-a dat la o parte. Orașul e mic, oamenii vorbesc. A ajutat-o pe sora ei. Și când Zoli plângea, gelos, că Flóra nu-i a lui, cine-i împăca? Ca măcar nefericiții să se fi luat cu acte, să fi intrat în rândul lumii? Tot Iren. Cât se luptase să le justifice greșelile în fața lumii. Doar un sfânt ar fi fost capabil de un asemenea sacrificiu. Săracul Zoli, ajunsese la sapă de lemn după ce o căutase pe Flora ani de zile în zadar. Plătiseră amândoi prețul păcatului. Poate unul mult prea mare.
De foarte mulți ani, Iren nu se mai uitase printre vechiturile astea. Nu-i plăceau amintirile și le considera inutile. Ce-o fost bun o fost, da pe mine nu mă interesează decât ce-i acum, așa le spunea tuturor. Altfel n-ar fi putut să administreze nimic și pe nimeni. Chiar înainte să plece la școală în Ungaria, Iren o prinsese pe Agnes răscolind prin cutiile din casă, în loc să-nvețe pentru Bac. Tot cu prostia asta despre ce i s-o fi întâmplat Flórei. Atunci scosese din apartament toate răhățișurile rămase de la sora ei și le adusese aici, unde era mult spațiu de depozitare. Nu voia să le arunce, dar nici să se lovească de ele prin casă. Voia doar să le știe undeva, bine puse. Și-n caz că la bătrânețe ar fi apucat-o nostalgiile, să mai aibă ceva din vremurile care nu se mai întorc niciodată.
Cum ar fi singura fotografie cu părinții lor. Amândoi se prăpădiseră tineri. Pe tată nici nu avusese bine timp să-l cunoască că se-mbolnăvise de cancer. Iar biata lor mamă murise câțiva ani mai târziu, înjunghiată de un nenorocit în Piața 700. Poliția suspectase o criză de gelozie, deși crima a rămas nerezolvată până azi. De la 12 ani, de când se întâmplase tragedia, sora ei mai mare avusese grijă de ea. Asta până într-o bună zi când surorii mai mici i-a venit rândul să-i reîntoarcă grija. Nedespărțite, și la bine, și la rău. Cu mare bucurie Iren găsi o fotografie cu ea, Flóra și învățătorul lor, domnul Toth. Dar atunci când luă poza Iren descoperi și o scrisoare. Primele cuvinte erau: Iren, ia-mă de-aici…
De exemplu, scrisoarea asta, ajunsă din greșeală în mâinile lui Agnes, ar fi făcut-o pe fată să se gândească la nu știu ce aiureli. Să-i mai răpească încă an din viață. Pentru un moment, Iren se gândi să distrugă scrisoarea. Poate ar fi trebuit să fi făcut asta acum ani de zile. Dar ceva o oprise. Ceva ce o oprea și acum. Aici era scrisul surorii ei. Gândurile ei. De multe ori Iren avusese impresia că sora ei plecase fără să plece de fapt, bântuindui-i nepoata. Și prin Agnes, pe ea, Iren. Așa că se hotărî să nu riște nimic.
Poate destinul sau chiar Domnul îi scoseseră în față tabloul Flórei pus pe șevalet. Pe spatele lui era o cută, un intrând. Iren se gândi că vorbele surorii ei își aveau cel mai bun loc aici. Așa era cel mai bine pentru Agnes. Hai că ți-am făcut-o, Flóro, spuse aproape cu satisfacție. Într-un fel, fără măcar să știe, acest tablou devenise cel mai prețios din toate pe care Zoli le-a pictat. Pe de altă parte, însă, de ce nu l-ar fi păstrat chiar ea? Pentru chirie. Mai bine să-l ducă Janos în subsol.
Janos nu răspundea la telefon și nici nu rămăsese timp de mari căutări. Ziua de azi nu era despre Flóra, ci numai și numai despre domnul Toth. Omul care îi fusese mentor în școală. Omul care o învățase bunele maniere. Și ce înseamnă să duci lucrurile la bun sfârșit, responsabil. Cu grijă față de semeni. Doar așa poate supraviețui o comunitate. Și, în felul ei, Iren păstorea o întreagă comunitate.
Își aduse aminte de cuvintele mentorului ei: Esența omului, draga mea, este să-și asume actul iubirii morale către semeni dincolo de ce scriu cărțile sfinte. Să-și asume dumnezeirea în viața asta, înainte de viața veșnică. Ăsta ar fi fost un foarte bun început. După care ar fi putut să povestească despre prima lor întâlnire, când Iren furase o cratiță de la Sanda și Alina, din Traian, și domnul Toth mersese cu ea să o dea înapoi și să-și ceară scuze. Pe vremea aia ea și Flóra nu aveau nici măcar ce să mănânce. Lui Iren îi era și acum rușine de ce ajunsese să facă. Și în loc s-o certe, domnul Toth le invitase pe-amândouă la cină. Și după seara aia, în fiecare zi, cu religiozitate.
Iren o găsi pe Beata pe veranda. Tot la țigară ești, Beata? Trai bun. Solda merge. Dar am găsit ce mi-ai cerut, tanti Iren. Îi întinse niște pagini scrise la mașină și o carte: Fabric de Fabulă. De Benjamin Toth! Iren o rugă, dacă tot avea timp, să ducă tabloul jos, la arhivă. Și să-l trimită pe Janos la ea. Voia să-i care niște cutii. Beata plecă bombănind. I-ar mai fi zis câteva Iren, dar asta e, lucrezi cu ăia pe care îi ai.
Monografia nu putea fi folosită de Iren. Sora ei o umpluse de notițe și desene. Domnul Toth era evreu de pe partea mamei și-i povestise Florei cum mulți industriași și neguțători din cartier își îngropaseră banii în tuneluri pe vremea războiului. Dar dacă nici măcar naziștii sau comuniștii nu le descoperiseră, cum să le fi descoperit taman Flóra?! O altă aiureală pe care, domnul Toth, fără să vrea, i-o băgase chiar el în cap. Cartea era scorojită, citită din scoarță-n scoață. Și pe ultima pagină era desenată o clădire… Cu saloane, sală de mese, dormitoare comune, uși de acces, locurile paznicilor notate… Un fel de plan de… evadare? Ai fi zis că e o pușcărie, sau un lagăr de concentrare. Multe gratii. Flóra era obsedată de ideea de libertate. Tâmpenii din astea voia să găsească Agnes? Ca să afle de foarte multele datorii ale maică-sii?
Lăsă cartea deoparte și se uită pe foile scrise la mașină. Până la urmă memoria n-o înșelase. 25 septembrie 1999. Începu să parcurgă cu satisfacție cuvântarea domnului Toth de la inaugurare. Intitulată Datoria de a ne accepta.
Bine le mai zici, domnu Toth, exclamă Iren. Avem datoria să îi acceptăm pe ceilalți așa cum sunt, ca să ne putem accepta pe noi înșine. Abia atunci se clădește iubirea. Piatră cu piatră. Cărămidă cu cărămidă. Și cel mai presus, avem datoria să ne spunem adevărul.
Iren se gândi că da, domnul Toth avea dreptate. Dar numai până-ntr-un punct. Îi accepți pe ceilalți așa cum sunt, bineînțeles. Dar numai atâta timp cât ei te lasă să trăiești și pe tine. În credința și în obiceiurile tale. Și dacă se comportă ca ăia din blocurile vecine care dădeau muzica la maxim duminica-n timpul slujbei, să-i fi acceptat așa cum sunt? Nu mai bine faci o faptă bună și îi educi un pic? Cu poliția, dacă nu vor să asculte? Aici Iren nu era deloc de acord cu mentorul ei. Fie îi ajuți și îi scoți din rahatul în care s-au băgat, fie îi lași să se bălăcească în ale lor. Una din două. Iar la capitolul bălăcit avea cel mai bun exemplu chiar în sora ei, preferata domnului Toth. În câte nu se bălăcise Flóra. La capitolul ăsta fusese campioană mai mare ca la înot. Dacă Iren ar fi acceptat-o exact așa cum era, și-ar fi lăsat-o să-și facă toate poftele fără să-i întindă niciodată o mână, Flóra s-ar fi înecat de mult.
Iren se cruci la câte ar fi putut sărăcuța de Agnes să afle. Și cine știe ce idei i-ar fi venit aflând de atâtea grozăvii. Luând-o pe urmele mamei. Curățenia morală și puritatea, în spiritul cărora Iren o crescuse, erau calități de neînlocuit. Pentru astea iei pe cineva de nevastă. Nu, acum Iren era absolut convinsă că rolul ei de mamă adoptivă era să păstreze imaginea Flórei neîntinată. Asta este datoria mea, domnule Toth, gândi cu voce tare Iren. Și eu mi-o plătesc în fiecare zi.
Fu întreruptă de Agnes, care o striga din curte.
Agnes kam ausgerechnet heute mit der ganzen absurden Geschichte von Zoli, dem Mörder von Flóra, anstatt an die Hochzeit mit Bence zu denken, der ihr eine gute Position, einen guten Platz in der Welt anbot. Iren hatte ihr noch nicht gesagt, dass sie bereits den perfekten Ort für ihre Hochzeitsfeier im Jagdwald gefunden hatte, sie hatte dort sogar über eine Buchung für das nächste Jahr gesprochen. Flóras Verschwinden hatte Agnes stark getroffen, und Iren wollte ihr nicht noch mehr Schaden zufügen. Die verrückten Träume und diese unsinnige Suche konnten ihr Leben ruinieren. Selbst jetzt muss ich für deinen ganzen Schwachsinn gradestehen, Flora? dachte Iren ohne es zu wollen.
Iren beschloss, in den Besprechungsraum zu gehen; sie konnte sich vage daran erinnern, dass es dort ein Foto von ihr und Herrn Toth aus den frühen 90er gab.
Als sie den Besprechungsraum öffnete, in dem sie seit letztem Montag nicht mehr gewesen war, erlebte Iren die Überraschung, eine kleine improvisierte Werkstatt zu entdecken. Der Raum war vollgepackt mit Skizzen und Werken, die ihre Schwester darstellten. Gott behüte, Flora! Du wirst ihn noch umbringen, sagte Iren und machte sich ein großes Kreuzzeichen.
Der unglückliche Zoli war auf Flora fixiert geblieben, wobei er eigentlich eine Ausstellung mit neuen Werken zeigen sollte. Das Geld, das er dafür erhalten hatte, hatte er schon längst leichtfertig ausgegeben. Einige Mitglieder der Gemeinde Iren hatten erzählt, Zoli habe gelegentlich Skizzen von einigen von ihnen für 20-30 Lei angefertigt. Genug für ein Brot oder einen Schnaps. Zoli mag viele Sünden gehabt haben, aber Flóra hatte ihn so weit gebracht. Iren hatte ihn irgendwann geliebt und man konnte nicht sagen, er habe kein Talent. Sein einziges Talent bestand darin, ihre Schwester nackt zu malen. Wie sehr die beiden Iren an dem Tag verletzt hatten, als sie sie nackt neben der Staffelei liegend vorfand. In ihrem Wohnzimmer. Aber was hätte sie tun können? Sie liebte beide. Sie zog sich zurück. Die Stadt ist klein, die Leute reden. Sie half ihrer Schwester. Und als Zoli eifersüchtig wurde, weil Flóra nicht nur ihm gehörte, wer versöhnte sie? Warum hatten die beiden nicht wenigstens auf dem Papier geheiratet, wie alle normalen Leute? Iren hatte gekämpft, um die Fehler der beiden gegenüber der Welt zu rechtfertigen. Nur ein Heiliger wäre zu einem solchen Opfer fähig gewesen. Der arme Zoli war vollständig verarmt, nachdem er Flora jahrelang vergeblich gesucht hatte. Beide hatten den Preis der Sünde bezahlt. Vielleicht einen zu hohen Preis.
Hatten weder Beata noch Janos in diesem Raum nach dem Rechten gesehen? Hatte ihnen der Verrückte womöglich Geld zugesteckt, dass sie den Mund halten? Bestimmt hatte er die Putzfrau bestochen, Tante Lena. Du kannst nicht überall sein, dachte Iren. Wenn sie Zeit dafür gehabt hätte, hätte sie sofort alles in Ordnung gebracht.
Ihre Schwester hatte das Glück, die Schönere zu sein. Kein Wunder, dass Zoli seinen Kopf verloren hatte. Iren bewunderte und beneidete Flóra. Aber sie bemitleidete sie auch, nachdem ihre Schwester das Schwimmen aufgegeben hatte. Während ihrer ganzen Kindheit und Jugend wollte Iren wie Flóra sein. Aber dann, als ihre Schwester begann, ihre Jugend zu verschwenden, hätte sie es sich gewünscht, dass Flóra genau wie sie gewesen wäre. Ich rette dich und du bringst mich ins Grab…murmelte Iren.
Sie hielt Erinnerungen für nutzlos. Was war, ist gewesen, aber mich interessiert nur das, was jetzt geschieht, erzählte sie allen immer. Sonst hätte sie nichts bewältigen können. Kurz bevor Agnes nach Ungarn zur Schule gegangen war, ertappte Iren sie dabei, wie sie die Schachteln im Haus durchforstete, anstatt für das Abi zu lernen. Immer noch damit beschäftigt, was wohl mit Flóra passiert sei. Dann hatte sie den ganzen Kram, der von ihrer Schwester übriggeblieben war, aus der Wohnung entfernt und her gebracht, wo es viel Stauraum gab. Sie wollte ihn nicht wegwerfen, aber auch nicht fortwährend im Haus darüber stolpern. Sie wollte, dass das Zeug irgendwo aufgehoben war. Und falls sie im hohen Alter nostalgisch werden sollte, wollte sie noch etwas aus der Zeit besitzen, die nie wieder zurückkehrte.
Wie das einzige Bild von ihren Eltern. Beide waren jung gestorben. Sie hatte nicht einmal ihren Vater kennengelernt, der an Krebs erkrankt war. Und ihre arme Mutter war einige Jahre später gestorben, weil ein Dreckskerl sie auf dem 700erMarktplatz erstochen hatte. Die Polizei vermutete Eifersucht als Motiv, allerdings war der Mordfall bis auf den heutigen Tag nicht geklärt. Ab dem Alter von 12 Jahren, als die Tragödie passierte, hatte sich ihre ältere Schwester um sie gekümmert. Das heißt, bis es eines Tages so weit gekommen war, dass es die jüngere Schwester war, die für beide sorgen musste. Sie waren unzertrennlich, was auch immer passieren mochte. Mit großer Freude fand Iren ein Foto von ihr, Flóra und ihrem Lehrer, Herrn Toth. Als Iren das Foto zur Hand nahm, entdeckte sie auch einen Brief. Die ersten Worte waren: Irén, bring mich von hier weg…
Wäre dieser Brief versehentlich in Agnes’ Hände gelangt, hätte das Mädchen irgendeinen Unsinn geglaubt. Er hätte ihr ein weiteres Jahr ihres Lebens geraubt. Für einen Moment wollte Iren den Brief zerstören. Vielleicht hätte sie das schon vor Jahren tun sollen. Aber etwas hatte sie davon abgehalten. Das, was sie auch jetzt davon abhielt. Es war die Handschrift ihrer Schwester, es waren ihre Gedanken. Iren hatte oft den Eindruck, dass ihre Schwester gegangen war, ohne tatsächlich gegangen zu sein, und ihre Nichte heimsuchte. Und durch Agnes, auch sie, Iren. Also beschloss sie, kein Risiko einzugehen.
Vielleicht hatte das Schicksal das Gemälde von Flóra vor ihr auf die Staffelei platziert. Auf der Rückseite des Gemäldes gab es eine Falte wie eine Tasche. Iren dachte, die Worte ihrer Schwester passten zu diesem Versteck. Das war das Beste für Agnes. Na, Flora, jetzt habe ich dich drangekriegt, sagte sie fast mit Genugtuung.
Dieses Gemälde war auch das gelungenste. Iren hatte das Gefühl, am Kunstwerk teilgehabt zu haben. Ihre Schwester lebte für die Kunst, so prahlte sie zumindest immer wiedervor ihr. Oder besser gesagt, der Kunst zuliebe, sagte Iren spöttisch. Wer auch immer in den Besitz dieses Gemäldes gelangen sollte, würde auch die Worte der gemalten Person erhalten. In einer gewissen Weise, ohne es auch nur zu ahnen, war dieses Bild zu dem wertvollsten von allen geworden, die Zoli je gemalt hatte. Andererseits, warum sollte sie es nicht selbst behalten? Statt der Miete. Janos sollte es in den Keller bringen.
Janos ging nicht ans Telefon und für eine große Suche blieb keine Zeit. Heute ging es nicht um Flóra, sondern einzig und allein um Herrn Toth. Um den Mann, der ihr Mentor gewesen war. Der ihr die guten Manieren beigebracht hatte. Und was es bedeutete, Dinge verantwortungsvoll zu erledigen. Nachsichtig zu sein mit den Mitmenschen. Nur so konnte eine Gemeinschaft überleben. In ihrer Weise betreute Iren eine ganze Gemeinschaft. Iren nahm auch andere kleine Gegenstände des einstigen Lehrers mit, die sie in einer Schachtel gefunden hatte. Sie begann darüber nachzudenken, was sie vor dem Konzert sagen würde. Sie erinnerte sich an die Worte ihres Mentors: Das Wesen des Menschen, meine Liebe, besteht darin, in der Nächstenliebe darüber hinauszugehen, was in den heiligen Büchern steht. Bevor er ins ewige Leben tritt, hat er die Pflicht, Verantwortung für seine Göttlichkeit zu übernehmen. Das wäre ein sehr guter Anfang gewesen. Und dann könnte sie von ihrem ersten Treffen erzählen, als Iren, Sanda und Alina am Trajansplatz einen Topf gestohlen hatte und Herr Toth sie begleitet hatte, damit sie den Topf zurückbringe und um Entschuldigung bitte. Damals hatten sie und Flóra nicht einmal etwas zu essen. Iren schämte sich immer noch für ihre Tat. Anstatt sie zu schelten, hatte Herr Toth die Schwestern zum Essen eingeladen. Nach jenem Abend bat er sie fast täglich zum Essen.
Iren fand Beata auf der Veranda vor. Bist du noch immer bei einer Zigarette, Beata? Ein gutes Leben, wenn man für das Rauchen bezahlt wird. Aber ich habe gefunden, worum du mich gebeten hattest, Tante Irén. Sie reichte ihr einige getippte Seiten und ein Buch: Die fabelhafte Fabrikstadt von Benjamin Toth! Iren bat sie, wenn sie schon Zeit habe, das Bild nach unten ins Archiv zu bringen. Und Janos zu ihr zu schicken. Sie wollte, dass er ihr einige Schachteln trage. Beata entfernte sich mürrisch. Iren hätte Beata gerne ihre Meinung gegeigt, doch was war zu tun, man arbeitete eben mit denen, die man hatte.
Die Monographie erwies sich für Iren als nutzlos. Ihre Schwester hatte sie mit Notizen und Zeichnungen vollgekritzelt. Herr Toth war mütterlicherseits jüdisch und hatte Flora erzählt, dass viele Industrielle und Kaufleute aus dem Stadtviertel in der Kriegzeit ihr Geld in den Tunnel vergraben hatten. Aber wenn nicht einmal die Nazis und die Kommunisten die Schätze entdeckt hatten, wie hätte Flóra sie entdecken können?! Ein weiterer Unsinn, den ihr Herr Toth ohne böse Absicht eingeredet hatte. Das Buch war zerschlissen, zerlesen. Die letzte Seite enthielt die Zeichnung eines Gebäudes… Mit Salons, Esszimmern, Schlafsälen, Türen, selbst die Standorte der Aufseher waren markiert… Ein… Fluchtplan? Man hätte meinen können, es sei ein Gefängnis oder ein Konzentrationslager. Viele Gitter. Flóra war von der Idee der Freiheit besessen. Solchen Schwachsinn suchte Agnes? Um etwas über die zahlreichen Schulden ihrer Mutter zu erfahren?
Sie legte das Buch beiseite und schaute sich die maschinengeschrieben Blätter an. Ihr Gedächtnis hatte sie nicht getäuscht. 25.09.1999. Zufrieden begann sie die Eröffnungsrede von Herrn Toth durchzulesen. Sie trug den Titel: Die Pflicht uns anzunehmen.
Gut gesagt Herr Toth, rief sie aus. Wir haben die Pflicht, andere so zu akzeptieren, wie sie sind, damit wir uns selbst akzeptieren können. Erst entsteht Liebe. Stein auf Stein. Ziegel auf Ziegel. Und vor allem haben wir die Pflicht, uns gegenseitig die Wahrheit zu sagen.
Iren dachte, dass Herr Toth recht hatte. Aber nur bis zu einem Punkt. Selbstverständlich akzeptierst du die anderen, wie sie sind. Aber nur solange sie dich in Ruhe lassen. Mit deinem Glauben und mit deinen Gewohnheiten. Wenn sie sich jedoch so verhalten wie die Leute in den Wohnblocks nebenan, die sonntags während der Messe laute Musik spielen, müssen sie auch dann akzeptiert werden, wie sie sind? Wäre es nicht eine gute Tat sie etwas zu erziehen? Mithilfe der Polizei, wenn es nötig wäre? Hier stimmte Iren ihrem Mentor überhaupt nicht zu. Entweder du hilfst ihnen holst sie aus dem Schlamassel, in das sie geraten sind, oder du lässt sie dort, wo sie sind. Eins von beiden. Und was das Schlamassel anbelangte, war ihrer Schwester, Herrn Toths Liebling, das beste Beispiel dafür. Wie oft war Flora darin untergegangen. Darin war sie eine größere Meisterin als im Schwimmen. Hätte Iren sie so akzeptiert, wie sie war, und es ihr erlaubt, all ihren Wünschen nachzugehen, ohne ihr jemals zu helfen, wäre Flora bereits früher untergegangen.
Irene bekreuzigte sich, als sie daran dachte, was Agnes alles herausfinden könnte. Und wer weiß, was sie sich vorgestellt hätte, wäre sie mit all diese schrecklichen Sachen konfrontiert worden. Was wenn sie in die Fußstapfen ihrer Mutter hätte treten können. Moralische Sauberkeit, Reinheit, in deren Geist Iren sie erzogen hatte, waren unersetzliche Qualitäten. Das schätzt jemand an einer Frau, die er heiraten möchte. Nein, jetzt war Iren davon überzeugt, dass ihre Rolle als Pflegemutter darin bestand, das Bild, das von Flóra existierte, zu schützen. Das ist meine Pflicht, Herr Toth, dachte Iren laut. Und ich erfülle sie jeden Tag.
Sie wurde von Agnes’ Stimme unterbrochen, die sie aus dem Hof rief. Sie hatte ein altes Video von Flora und Iren gefunden. Iren eilte schweren Herzens hinunter.
The Duty and Mr. Toth
Iren tried to make a mental list of priorities for the concert dedicated to Mr.
Toth. The guests would be arriving in less than an hour and nothing was ready.
To make it even worse, Agnes had shown up with this whole story about Zoli
killing Flora. Instead of thinking about the wedding with that nice boy from
Budapest, who would have offered her a situation, a good place in the world.
Iren didn’t even dare mention to her niece she had found a perfect place for
the wedding. She even booked it for next year. Flóra’s departure had affected
Agnes very much and Iren was afraid of further hurting her. This foolish quest
risked destroying her life. Why am I
still paying for your sins, Flóra?, thought Iren.
If Zoli still wanted Iren to pay his rent, and excuse the many scandals he was
getting himself into, while he wasn’t even capable of finishing one painting,
he had to understand that it was better not to encourage Agnes with his crazy
stories.
When
she knocked on Zoli’s door, there was no answer.
The
bastard had probably left already to drink in a dive bar in Traian. Or was
sleeping, drunk. Maybe today, it was better that way.
Iren decided to go into the Meeting Room where she
vaguely remembered there being a photo of her and Mr. Toth from the 90s.
When
she opened the Meeting Room, where she hadn’t been since last Monday, Iren was
surprised to discover a small, improvised workshop. The room was full of sketches
depicting her sister. God forbid, Flora! You’re going to kill the bastard,
Iren said.
Zoli
just couldn’t get over Flora. He was like a broken record. The idiot was
supposed to open an exhibition of new works. That’s why he was paid for. Some
parishioners had told Iren that Zoli made sketches for people in the
neighborhood for 20 or 30 lei. He had already spent the money he got for the
exhibition. Zoli may have had many sins, but it was Flóra who brought him to
this state. Iren had loved the man at one point. He had talent. One talent. To
paint her sister nude. They had both hurt Iren so much on the day she found
them lying naked by the easel. Right in the middle of her living room. But what
could she have done? She did love them both. She stepped aside. The town is
small, and people talk. She helped her sister out. And when Zoli was crying,
jealously, that Flóra was not his, who was the one insisting they made up? Iren.
Who insisted they do the sensible thing and get married? Iren. She had
struggled so much to justify their mistakes to the world. Only a saint would
have been capable of such sacrifice. After looking for Flora in vain for years,
now Zoli was a broken man. They had both paid the price of their sin. Maybe too
high of a price.
Neither Beata nor Janos had looked in this room?! Had Zoli bribed them to close
an eye? Or maybe it was the cleaning lady? You can’t be everywhere all the
same time, she thought to herself. Normally, she would have cleaned
the place up right now. But she didn’t have the time.
Her
sister had the luck of being the beautiful one. No wonder she had blown Zoli’s
mind. Iren had always looked at Flora with admiration and envy. Later on, there
was only pity. Throughout her childhood and teenage years, Iren had wanted to
be just like Flóra. But then, when her sister started wasting her youth, she
wished Flóra was exactly like her. I take you out into the light, and you
get me to my grave, Iren murmured.
Iren
hadn’t looked at this junk in years. She didn’t like memories and considered
them useless. What was good was good, but I’m only interested in what’s
going on right now, that’s what she told everyone. Otherwise, she would not
have been able to administer anything or anyone.
Just
before Agnes left to study in Hungary, Iren caught her searching through her
mother’s stuff, instead of studying for her finals. It was this nonsense of
what happened to Flora again. That’s when Iren took away all her sister’s stuff
and brought it here, where there was plenty of storage space. She didn’t want
to throw Flora’s things away, didn’t want to bump into them around the house
either. She just wanted to know they were somewhere safe. And in case she got
nostalgic in her old age, to have something from the times.
Like
the only photo of their parents. Both had died young. She hadn’t even had time
to get to know her father well because cancer got him. And their poor mother
had died a few years later, stabbed by a deranged man in the 700 Square. The
police had suspected a fit of jealousy, although the crime remained unsolved to
this day. From the age of 12, when the tragedy happened, her older sister had
taken care of her. Until one fine day when it was the younger sister’s turn to return
the care. Unseparated, for better and for worse. With great joy, Iren found a
photo of her, Flóra, and their teacher, Mr. Toth. But when she took the
picture, Iren also discovered a letter. The first words were: Iren, take me away
from here…
For
example, if Agnes would’ve found this letter by accident, she would get all
sorts of wrong ideas. Maybe those ideas would rob her of yet another year of
her life. For a moment, Iren considered destroying the letter. She
should have done it years ago. But something had stopped her. The same thing
that was stopping her now. This was her sister’s writing. Her thoughts. Many times,
Iren had felt that her sister had gone away without actually leaving, haunting
her through her niece. So, she decided to take no risks.
Perhaps
fate or God had brought Iren before this painting of Flora. There was a small crease
on the back of it. Iren thought this was the perfect place for her sister’s
words. It was best for Agnes this way. Screw you, Flora, she said,
almost with satisfaction.
This painting was also the most beautiful. Iren had the feeling
that she was participating in the work of art. Her sister was living for the
art, that’s how she bragged. Whomever this painting would reach, they’ll also
get the words of its’ subject. This painting had become the most precious of
all everything Zoli had ever created. But, on the other hand, why wouldn’t she have
kept it for itself? Rent money. Janos had better take it to the basement.
Janos
was not picking up his phone, and there was no time left. Today was not about
Flóra, it was about Mr. Toth. The man who had been her mentor in school. The
man who had taught her good manners. And what it means to get things done,
responsibly. With care towards fellow humans. This is the only way a community
can survive. And in her own way, Iren was the shepherd of a whole community.
Iren took other small items left from the teacher which she had found in the
box.
She began to think about how to introduce the
concert. She remembered the words of her mentor: The essence of man, my
dear, is to undertake the act of moral love beyond what’s written in the Holy
Books. To assume divinity in this life, before eternal life. That would
have been a very good start. And then, she could speak about their first
meeting, when Iren had stolen a saucepan from Sanda and Alina, the store in
Traian Square, and Mr. Toth had gone with her to give it back and apologize. At
the time, she and Flóra had nothing to eat. Iren was still ashamed of what she
had done. But instead of punishing her, Mr. Toth had invited Iren and her
sister to dinner. And every day after that evening.
Iren
found Beata at the table. Still smoking and doing nothing, Beata? Getting
paid. Why bother? But I found what you asked for, Miss Iren. She
handed her out some typewritten pages and a book: Fabric de Fabula. By
Benjamin Toth! Iren asked her to take the painting down to the archive if she
had so much time on her hands. She also asked Beata to send Janos to her. She
wanted him to carry some boxes. Beata left grumbling. You work with the ones
you got, thought Iren.
The
monograph could not be used by Iren in her speech. Her sister had filled it
with notes and drawings. Mr. Toth was Jewish on his mother’s side and told
Flora stories about industrialists and merchants from the neighborhood who had
buried their money in the tunnels during the war. But if the Nazis and the
Communists hadn’t found that, how could have Flóra succeeded?! This was all
nonsense Mr. Toth had unwittingly put in her head. The book was worn out. Iren
found the drawing of a building… Lounges, dining room, common bedrooms,
access doors, the guard spots all underlined… Some sort of… escape plan? It
looked like a prison. Or a concentration camp. Many bars. Flóra was obsessed
with the idea of freedom. Was this what Agnes wanted to find out about? Her
mother’s many unpaid debts?
She
put the book aside and looked at the typewritten pages. Her memory didn’t fail
her. September 25, 1999. She began to go through Mr. Toth’s address at the
inauguration of the Church with satisfaction. It was entitled The Duty to
Accept Ourselves.
You’ve got a way with words, Mr. Toth. Iren exclaimed. We have the duty
to accept others as they are, so that we can accept ourselves. This is how we
build love. Stone by stone. Brick by brick. And above all, we have a duty to
tell each other the truth.
Iren
thought that yes, Mr. Toth was right. But only up to a point. You accept others
as they are, sure. But only as long as they let you live too, according to your
faith and habits. And if the others behave like the neighbors here who blasted
out music at full volume on Sunday during service, should’ve just accepted them
just as they were? Why don’t do a good deed and educate them a little? With the
police, if they didn’t want to listen? Iren didn’t agree with her mentor at all
on this point. You either help them out of the shit they’ve gotten themselves
into, or you let them keep swimming in it. One out of two.
And
her sister was the perfect example. She had swam rivers of shit. If Iren had
accepted her just as she was, Flóra would have drowned long ago.
Iren shivered at the thought of what Agnes could
have done if she found out. Who knows what ideas she would have got upon
finding out about so many horrors? What she might have tried at some point, following
in her mother’s steps. Iren had raised Agnes in the spirit of moral purity. A
set of irreplaceable qualities, the reason why someone would marry her niece.
Now Iren was absolutely convinced that her role as a foster mother was to keep
Flora’s image clean. This is my duty, Mr. Toth, Iren thought aloud. The
debt I pay every day.
She
was interrupted by Agnes’s voice calling her from the yard. The girl had found
an old video with Flora and Irene. With a tight heart, Iren hurried to get
down.